Vino la rugăciune și tu!

„Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul al nouălea.” (Faptele Apostolilor 3:1)

 

Există întotdeauna un raționament de care facem uz în fața fiecărei provocări: de ce trebuie să facem asta? Este absolut normală o astfel de întrebare, atunci când ea vine pe fondul plin de culoare a paletei de provocări promovate de societatea seculară. Diversitatea ofertelor este incontestabilă, și, odată cu oferta este indus în fiecare aspect prezentat apetisant și ideea de confort, utilitate, etc.

Dar aspectul rugăciunii? Biserica parcă mai mult ca niciodată exprimă această necesitate. Aspectul rugăciunii în postmodernism capătă valențe oficiale, uneori ea fiind doar un surogat, care are forme de divertisment, nefiind un adevărat foc lăuntric exprimat în cadrul unei închinări autentice. De se întâmplă uneori asta?

Un prim aspect este lipsa unei perspective clare asupra problemei cu care ne confruntăm. „Acolo era un om olog din naştere, care era dus şi pus în toate zilele la poarta Templului, numită „Frumoasă” ca să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu. Omul acesta, când a văzut pe Petru şi pe Ioan că voiau să intre în Templu, le-a cerut milostenie.” (Faptele Apostolilor 3:2-3)  Limitarea noastră umană este vizibilă. Imaginele despre biserică sunt aranjate sub titulatura: cei care sunt rămași în urmă cu civilizația, cei mai necăjiți, cei care vor întotdeauna ceva, cei care sunt duși de alții acolo din cauza deficiențelor, cei bătrâni, etc. Este adevărat că privind lucrurile doar dintr-o perspectivă plastică, acesta este tabloul. Dar niciodată o ființă umană nu trebuie privită doar după cum arată. În interiorul marilor oameni, îmbrăcați bine cu aura pozițiilor pe cap, există suflete care atunci când sunt analizate par a fi contrastul a ceea ce se vede. Sufletul nu se îmbracă cu haine. Realitatea cu care societatea contemporană se confruntă este că neîmplinirea sufletului este tratată cu o formă de îmbrăcăminte modernă: ascundeți durerea în alcool, drog, plăceri, fi liber în tot ce faci chiar dacă trebuie să te sfidezi și pe tine și te doare, iar dacă durerea ta este așa de mare că nu poți suporta singur, caută persoane ca și tine, care urlă și ascunde-te printre ei, că e la modă să fie așa acum. Sub aspectul acestei sindrofii parcă trăim într-o lume anesteziată, pe care un chirurg fără mine o operează producând adevărate malformații sau generând mutații. Pierdem valoarea reală a ființei umane și specificul individualității, acceptând pledoarii manipulante a celor cu influență. Și la final, după ce dăm clicul acela al acceptului, setea este tot mai acută. Amos scrie despre acest aspect. Dar de fapt el sugerează soluția pentru criza declanșată: Cuvântul lui Dumnezeu. Omul a fost creat să comunice. Elementul dominant al comunicării, care generează echilibrul nu este cel interuman, deși acest aspect are o importanță colosală. Principala sursă de liniște este comunicarea cu Dumnezeu. Când acest aspect este înlocuit cu orice altceva, pribegia chiar dacă în zona limitată din „fața porții”, este gustul amar al trăirilor. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi. În ziua aceea se vor topi de sete fetele frumoase şi flăcăii.” (Amos 8:11-13) Elementul care dă sens umanității este dependența noastră de Dumnezeu. Când ignorăm asta ne ignorăm de fapt manualul nostru de funcționare. Omul este creat să comunice cu Dumnezeu. Vino la rugăciune să comunici și tu personal cu Creatorul.

Un alt punct care trebuie clarificat este însuși neputința. Mentalitatea de campion este ideală. Dar și campionii au limite. Noi nu avem soluții pentru problemele care parcă vin ca o avalanșă. Nu putem nici măcar să ne protejăm proprii noștri copii. În fața unei boli, în fața unui curent care produce dezechilibru emoțional, în fața euforiei de a fii „cool” suntem ologi de-a binelea. Dacă în fața noastră, la momentul când simțim că lupta pare a fi pierdută apare un personaj despre care știm că ar putea să ne ajute, aproape că îl divinizăm dacă nu o și facem. Trist este că pe fondul neputințelor exprimate apar impostorii care promit și profită. Ideea onestității trebuie promovată întotdeauna: noi nu suntem proprietarii acelor valori care produc minuni. Noi suntem doar beneficiari, prin credință, și putem doar atât: să te chemăm să beneficiezi și tu. Porunca lui Petru putea să fie absolut fără efect dacă raportul la sursă prin credință nu ar fi fost real, mai mult decât exprimat.  Putem să îți spunem că se poate, dar acest lucru tu trebuie să-l realizezi. Așa că uită-te țintă la exemplu, crede și vei beneficia de ajutor în neputință, întocmai ca ologul. Valoarea care trebuie promovată ca reprezentând ajutorul în cazul ologului este vindecarea, în alte cazuri poate fii la fel sau diferit, funcție de Voința Divină. Dar prin credință, acest lucru, omul lui Dumnezeu o exprimă și o simte. „Atunci Petru i-a zis: „Argint şi aur, n-am; dar ce am, îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Faptele Apostolilor 3:6)

Un ultim gând este împlinirea realizată. De fiecare dată când o persoană se trezește din aburii beției produsă de alcool, droguri, senzualitate, etc. vinovăția este ca un șarpe încolăcit în jurul gâtului, a cărui ochi aprinși își privește victima în ochi acuzator. Deșii pare a fii special să fie discuții și împărtășiri de sentimente despre ce s-a întâmplat, neliniștea și neîmplinirea sunt acolo. Repetarea senzațiilor anestezice par a fii din nou un scop al activității, care provoacă dereglaje și dependență. Apoi, repetarea ciclică a trăirilor devine un mod de viață, care se termină cu o boală, în cel mai fericit caz depistată la timp și tratată. Uneori suicidul devine soluția la problemă. Însă, omul rugăciunii are o altă perspectivă: tratarea unei probleme care ologește devine un motiv de bucurie împărtășit cu Dumnezeu. De fapt lauda este o bucurie exprimată. Nu există bucurie fără motiv. Este schizofrenie să spui că ești bucuros și să ai colturile gurii lăsate în jos și fața crispată. Însă este normal ca fața să radieze atunci când este împlinire. Sarcina omului este să comunice cu Dumnezeu. Împlinirea este dată de eficiența comunicării. Dacă tot comunicăm, de ce o facem? De ce Dumnezeu vrea să vorbim cu El? Ce vrea să îi spunem? Oare El nu știe despre noi? Îl ajută pe El o poveste a noastră spusă uneori inconsecvent, fără linie, etc. Are Domnul nevoie de încă o experiență? Nu! Dumnezeu cunoaște toate lucrurile. El are deja planul și știe foarte bine ce are de făcut. În rugăciune, omul se liniștește, vorbind cu Dumnezeu și Dumnezeu cu El. Dacă doar omul vorbește atunci este neîmplinire. Când Dumnezeu vorbește aduce schimbarea care produce bucurie și laudă. Dumnezeu vorbește uneori direct în inimă, alteori prin Biblie, alteori prin cuvinte și descoperiri profetice, alteori prin vindecări și miracole, alteori prin fapte, alteori prin altceva. După ce vorbești, ascultă! și dacă nu ai avut încă un răspuns așteptă. și dacă răspunsul nu este cel pe care tu crezi că la-i fi meritat, acceptă-l. Nu tu ești șeful! Și laudă-l pentru ceea ce înțelegi și simți din toate!

Apropo: nu veri să vi la rugăciune? Vino și tu, este ceasul rugăciunii!