De cele mai multe ori pe lucrurile valoroase, pe care le așezăm uneori pe socluri sau în locuri mai greu accesibile, se așterne praful uitării peste care se dezvoltă tacit și infecțios ciuperca sau parazitul mitului sau tradiției imaginare. Tot felul de înflorituri infecte uneori viu colorate cu legende și imaginații care mai de care, capătă dimensiuni asfixiante. Realitatea valorică a elementului care ar trebuii promovat este uneori ascunsă de un ambalaj făcut prea comercial, de pe care uneori lipsesc indicațiile și ingredientele care îl caracterizează.

Așa se întâmplă cu Sărbătoarea Învierii, din păcate. Este atât de așteptată, dar când vine este un eveniment din care nu ne alegem decât cu o plictiseală amară. Abia așteptăm să vină ziua de marți, de după Paște, să mergem din nou la muncă, să ne mai văicărim o săptămână și să așteptăm din nou weekendul, aducător de amorțeală pe care îl tratăm cu ziua de luni morocănoasă, privind retrospectiv la patul neașternut și răscolit de zvârcoleala noastră cu o carte sau telecomandă în mână, și o ținem tot așa. Uităm repede de valorile care au construit și au generat evenimente cu o însemnătate inimaginabilă. Așa facem de cele mai multe ori cu Sărbătoarea Învierii. O asfixiem cu ouă roșii și cozonaci, haine cumpărate la ofertă din magazinele de soi, un mers țanțoș la biserică unde ne imaginăm uneori că Dumnezeu nu are ce face decât să ne accepte mirosul nostru de parfum scump și pretențiile de a ne afișa în voia noastră, că doar de asta este dragoste și este obligat prin definiție să ne iubească așa cum suntem, și că dacă cumva vreun slujitor al Lui ne atrage atenția asupra vreunei metehne de-a noastre, o să-l văduvim și pe slujitor, și pe biserică și pe Dumnezeu de prezența a încă unui om la slujbă, motivând că…! Este internetul destul de bine edificat cu transmisii on-line și dacă nu găsim nici aici una pe măsură, un film poate fi bine venit și o ieșire la restaurant înainte sau după. Că doar suntem creștini și serbăm Paștele.

Devenim în felul acesta tradiționali la a serba Învierea. Și știm noi oare de ce? Pentru că „prafurile” care acoperă sărbătoritul sunt deja o maladie. Nu ne mai doare jertfa: este confortabil să slujim acum. Cosmetizăm cusururile și putem eticheta calității nejustificat. Nu mai ardem de dor după cuvintele Mântuitorului: este plină lumea de filozofi și oameni cu o retorică impresionantă. Nu mai suntem dispuși să alergăm cu miresme la mormânt riscând să fim tamponați de împotrivirea legiuitorilor, ci vrem distracție sub formă de închinare, pe care să ni le aducă alții, iar noi cu ochii setați să descoperim greșeli să devenim maeștrii criticii! Îl vrem redefinit și pe Dumnezeu după forma noastră de gândire! Oare de ce nu ne întreabă Dumnezeu pe noi câte duminici să fie pe săptămână?  Problema este că noi nu mai vedem pe Isus Înviat, căci El când învie, iese din mormânt, și pleacă spre Galileea și de acolo în cer. Noi vedem culori și forme surogat, care redefinesc plagiant sărbătorea învierii, înlocuind elementul mormânt.

Demolarea formelor care capătă contur tot mai posesiv în cadrul sărbătorii cred că ar trebui să devină prioritate. Dar cum?

În primul rând, trebuie să fim gata să ne sacrificăm pe noi. Sacrificiul Domnului este unul paradigmatic. El „Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu.” (Efeseni 5:2)  Jertfirea Sa nu a fost una conceptuală sau ascunsă, a fost publică! A fost vizibilă de trecătorii batjocoroși, de preoții satisfăcuți, de mulțimea învolburată. Iar finalitatea ei a fost prețul suprem: viața însăși. Nu putem serba învierea cu adevărat dacă acest traseu nu l-am parcurs în forma completă. Din fotoliile noastre și din lojele decorate cu pretenții nu putem atinge punctul de unde să țâșnească învierea. Trebuie ca aceste definiții ale răutății să fie duse la Calvar și apoi depuse în mormânt. Când acest lucru se va întâmpla, e o chestiune de timp, trei zile în cazul lui Isus, ca îngerul cu chip de fulger  și cutremurul să apară, iar piatra care este îngrămădită de legiuitori să fie dată la o parte ca să iasă din mormântul unde s-a semănat jertfa de sine o nouă formă de viață.

În al doilea rând, învierea reprezintă punctul de pe care se poate porni reconcilierea celor din cadru. Bietul Petru, avea cel mai puternic sentiment de vinovăție. Cuvântul călcat în fața Mântuitorului și lipsa de consecvență în relația cu sine însuși apăsau puternic pe inima lui. Parcă nici cele mai uzuale lucruri pe care le știa face ca profesionist nu le mai reușea: pescuia fără succes. Era frustrat. Dar când pe mal, vede pe Rabi, se echipează pentru întâlnire, sare din barcă și înoată spre mal, probabil nerăbdător să dea explicațiile care aveau să-l liniștească. Sunt mulți frustrați în zilele noastre. Frustrarea nu este rezultatul acțiunii altora: când poți să stai demn în fața nedreptăților create de alții este biruință. Frustrarea este neîmplinire. Și asta conduce la manifestări necontrolate: lașitate, extreme legate acțiune: pasul retragerii sau atacul cu bâta, imaginații care promovează sentimentul de ură, acordarea sinelui dreptate necondiționată, etc. Domnul punctează reconciliant: Petre mă iubești? Dacă da, munca de slujire a turmei pe toate segmentele care o compun, este un imperativ! Când slujești, critica de sine ia locul criticii altora. Concentrarea pe obiectiv devine mod de viață, chiar dacă vei ajunge răstignit cu capul în jos. Dar asta numai după întâlnirea cu Înviatul. Învierea la o nouă viață este descărcarea sufletului și acceptarea că așa nu se mai poate.

În al treilea rând, învierea este evenimentul care declanșează procesul înălțării spre țara promisă. Nu poate nici un om, în trupul format să reziste la formele uzuale de viață să sfideze gravitația sau materia. Pentru asta trebuie o altă caracteristică: compatibilitatea cu slava. Nu poți pur și simplu să renunți la „ambalajul” pe care pui atât de mare preț. Oricât de mare preț ai pune pe trup, într-o anume zi el va ajunge tot un pumn de pământ, pe care unii îl depun în materiale mai mult sau mai puțin perisabile sau îl distrug prin ardere. Prețul trebuie pus pe conținut! Dacă conținutul este valoros, Dumnezeu prin înviere v-a modela ambalajul să reziste veșnic. „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă.” (1 Corinteni 15:51-54)  Atunci dimensiunea existenței va avea un nou caracter: vom fii împreună cu Hristos! Secretul este învierea!

Te provoc să trăiești învierea! Spui într-un fel „Hristos a înviat!” din prisma unui spectator, iar într-un alt mod când învierea Lui s-a produs în ființa proprie. Femeile plecau de la mormânt și le-a întâlnit Isus. El le-a îndemnat spunându-le: bucurați-vă! Bucurați-vă de învierea lui Isus și de ce nu, de învierea noastră împreună cu El!

Hristos a înviat!

« Să facem sărbătoarea frumoasă!
Luca 8:39 „Întoarce-te acasă, şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu.” El a plecat, şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Isus. »