Evenimentul culminant ce împarte contorizarea timpului în istorie, s-a consumat în Betleemul din Iudeea. Timpul așteptării s-a împlinit. Mântuitorul, Odrasla promisă, din rădăcina lui David, S-a născut, ca să reia definitiv istoria mântuirii, potrivit promisiunii profetice: „Acum, strânge-ţi rândurile în cetate, ceata Sionului, căci suntem împresuraţi! Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz! Şi tu, Betleeme Efrata, cu toate că eşti prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.” (Mica 5:1-2). Mântuirea nu vine din Ierusalim, orașul care îi omoară pe profeți (conf. Luca 13:34), ci din Betleem, căci numai acolo răsare vlăstarul din rădăcina lui Isai (conf. Isaia 11:1), tatăl regelui David. El este Mântuitorul nostru!
Se povestește că într-o zi un cunoscut rabin, Rabbi Mendel, i-a surprins pe prietenii săi, când i-a întrebat pe neașteptate: „Unde locuiește Dumnezeu?” Prietenii au izbucnit în râs şi i-au zis: „Ce-ai pățit? Lumea toată nu este oare plină de gloria lui?” Rabinul le-a dat el însuși răspunsul: „Dumnezeu locuiește acolo unde i se permite să intre.” El intră acolo unde este primit: în inimile noastre, în casele noastre, în orașele şi satele noastre. Bineînțeles, dacă-l lăsăm să intre. Cerul s-a unit cu pământul și pentru cei săraci e timp de bucurie şi speranță. Sau adeverit pentru ei cele anunțate de Domnul prin profetul care zice: „Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare o lumină. Tu înmulțești poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta, cum se bucură la seceriș, cum se veselește la împărțirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian.” (Isaia 9:2-4). „Căci Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învață s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumești, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, așteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2:11-14).
Păstorii erau considerați oameni de jos, păcătoşi publici, pentru că se zicea: „trăiesc cu animalele şi ca animalele”. Însă tocmai lor le-a fost dată cel dintâi vestea nașterii Mântuitorului. Ei sunt primii care merg în grabă să-i aducă omagiu. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil. Vestea bună care a răsunat în noaptea sfântă a ajuns şi la noi. Şi nouă Dumnezeu ne arată milostivirea manifestată în nașterea şi în lucrarea răscumpărătoare a Fiului său Isus, căci „când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentruca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.” (Tit 3:4-7). Suntem fii ai lui Dumnezeu prin Fiul Său.
Plini de uimire şi de bucurie, trebuie dusă în continuare această veste extraordinară a evangheliei, chiar dacă sărbătoarea trece, până la periferiile lumii: „Ce frumoase sunt pe munţi, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: „Dumnezeul tău împărăţeşte!” „Iată, glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul, şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion. Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi răscumpără Ierusalimul. Domnul Îşi descopere brațul Său cel Sfânt, înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” (Isaia 52:7-10).
„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proorocii, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut?” Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Tată, şi El Îmi va fi Fiu?” Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi-născut, zice: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:1-6).