Termenul cruce este folosit în Biblie, special în Noul Testament ca substantiv de 28 de ori iar ca verb de 46 de ori. Crucea a fost folosită ca instrument de tortură. În Vechiul Testament simbolistica atârnării pe lemn aducea ideea de blestem. „Dacă se va omorî un om care a săvârșit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea, și l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn; ci să-l îngropi în aceeași zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, și să nu spurci țara pe care ți-o dă de moștenire Domnul, Dumnezeul tău.” (Deuteronomul 21:22-23). Se pare că romanii au preluat pedeapsa capitală prin crucificare de la fenicieni, și a fost aplicată sclavilor, cetățenilor proveniți din provincii și infractorilor. Doar în situații speciale cetățenii romani erau crucificați.

Crucea era un simbol de rușine, umilire și suferință. Cel crucificat, înainte de execuție trebuia trecut prin procesul flagelării, în care era biciuit cu flagellum. Apoi era obligat să-și ducă singur bara transversală a crucii numită patibulum, la locul execuție, care era în afara cetății, cu brațele legate sau pironite de ea. Dezbrăcat de haine, în imediata apropiere a unui crainic care purta o inscripție generică cu acuzația pentru care se făcea vinovat de moarte, celui condamnat i se făcea publicitate negativă public. La locul execuției patibulum era tras cu pârghii pe lemnul vertical al crucii, până când picioarele erau suspendate de pe sol. Picioarele erau țintuite apoi pe cruce, îndoite de la genunchi, de obicei cu un singur cui, care trecea prin ambele călcâie suprapuse, iar sub ele se punea un țăruș. Condamnatul era lăsat să moară prin epuizare, iar în cazul în care se dorea grăbirea morții, i se zdrobeau oasele picioarelor de la genunchi spre talpă.

Crucea este un simbolul păcii. Termenul cruce, a fost preluat de scriitorii biblici ca simbol al morții pe cruce a lui Isus, pentru păcatele umanității. Pavel spune că „adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neținând-le în socoteală păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări.” (2 Corinteni 5:19).  „De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:17-18). „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea, și, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace; și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce erați departe, și pace celor ce erau aproape. Căci prin El și unii și alții avem intrare la Tatăl, într-un Duh.” (Efeseni 2:13-18).  

Crucea este doar un simbol. Cu toate că crucea fizică era simbolul umilinței, Hristos prin faptul că a suferit țintuit pe ea, ia dat o altă însemnătate: suferința cauzată de determinarea împlinirii mandatului și exemplul de ascultător. „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați-vă, deci, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima, și să cădeți de oboseală în sufletele voastre.” (Evrei 12:2-3). După suferința reprezentată de cruce, Hristos a ajuns în glorie, nu doar ca un erou ci ca un Mântuitor care a deschis calea spre Împărăția lui Dumnezeu. Crucea a rămas în urmă, ea nu este în cer, și nu trebuie idolatrizată nici glorificată, pentru că ea nu este veșnică, și nici nu ar fi fost cunoscută dacă Hristos nu ar fi murit pe ea. Însă veșnicia plină de glorie se deschide prin jertfa lui Hristos, pe cruce.

Unirea noastră cu Hristos nu se face prin simboluri ci prin însuși Hristos la propriu! Obiectele și locurile atinse de Hristos nu sunt mântuitoare. Acțiunea de jertfire a lui Hristos este mântuitoare, de aceea ea este o împlinire. Când vorbim despre sacrificiul de sine, pentru a atinge obiectivul nobil, cel de a fi mântuit și a promova mântuirea prin Hristos, de fapt simbolistic vorbim de purtarea crucii. Domnul Isus a spus: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea, și să Mă urmeze.” (Marcu 8:34). Purtarea crucii aduce împlinire sufletească când este dusă în forma în care ne-a fost dată și până la capăt.

„Căci v-am spus de multe ori, și vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi, care se poartă ca vrăjmași ai crucii lui Hristos. Sfârșitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele și slava lor este în rușinea lor, și se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” (Filipeni 3:18-21).  „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” (Galateni 6:14).  

« Să continuăm proclamarea lui Isus!
Cultivă conceptul de utilitate! »