„Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.” (Filipeni 3:10-11).
Cât îl cunoști pe Dumnezeu? Cunoașterea lui Dumnezeu este o adevărată provocare pentru un om. Faptul că Dumnezeu este nelimitat, iar domeniile cunoașterii Lui sunt infinite, face ca eforturile depuse pentru cunoașterea Sa de către om, să fie întotdeauna insuficiente, iar revelarea Sa, implicit devine parțială. Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea noastră; dacă ar fi cuprins, nu ar mai fi Dumnezeu. „Când gândirea nu se mai împrăștie printre cele din afară și nu se mai împrăștie în lume, prin simțuri, ea se întoarce spre sine. Prin sine, mintea se ridică până la contemplarea lui Dumnezeu.” (Sfântul Vasile cel Mare). „Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor!” (Psalmi 139:17). „O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui, și cât de neînțelese sunt căile Lui! Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:33-36).
La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viață, nu printr-un anume fel de a gândi. Foarte mulți oameni doresc să cunoască înainte teoria apoi experiența. Însă Dumnezeu nu este un concept și nici o ființă demonstrabilă. El este o persoană. Avram l-a cunoscut pe Dumnezeu fără a avea un text scris în prealabil, direct din experiențe. „Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate.” (Geneza 14:19-20). Într-o altă conjunctură Avram numește pe Dumnezeu, după ce l-a cunoscut, acordându-I un nume atât concluzional cât și sugestiv: „Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă. De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă.” (Geneza 22:13-14). Dacă ai deja un mod de a numi pe Dumnezeu, înseamnă că l-ai cunoscut. Altfel încă îl cauți în teorie.
Cum îl numești pe Dumnezeu? Ana Îl numește pe Dumnezeu în timpul amărăciunii ei, prin credință. „Şi Ana se ruga Domnului cu sufletul amărît şi plângea! Ea a făcut o juruinţă şi a zis: „Doamne, Dumnezeul oştirilor! Dacă vei binevoi să cauţi spre întristarea roabei Tale, dacă-Ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba Ta, şi dacă vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui, şi brici nu va trece peste capul lui.” (1 Samuel 1:10-11). Ea îl vede pe Dumnezeu ca un deținător al unei imense mulțimi din care cere un singur copil. La Atena, filozofii l-au numit necunoscut. (Faptele Apostolilor 17:23). Nu este de mirare ca în contextul culturii greci înfloritoare, unde pledoariile luau mintea omului și o transportau în dimensiuni imaginabile neatinse, Dumnezeu să rămână o necunoscută. Când omul este scos din dimensiunea imaginabilului spre real, teama de a explora realul își spune cuvântul. Ca și filozofii atenieni oamenii continuă să afirme când vorbim de un Dumnezeu real: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată.” (Faptele Apostolilor 17:32). Dumnezeu însă vrea ca să fie cunoscut de oameni. „În contemplația mistică, omul nu vede nici cu mintea, nici cu trupul, ci cu duhul, iar această experiență fericită și plină de bucurie face ca mintea să treacă dincolo de toate lucrurile.” (Sfântul Grigorie Palama).
Ce crezi despre Dumnezeu? Frica a generat întotdeauna imaginații. Astfel în istoria umanității s-au creat diferite forme de zei, care asociate cu necunoașterea au creat misticul. Astfel de zeități au constituit surogatul dumnezeirii, care de cele mai multe ori sub influențe demonice, și ritualuri care mai de care mai ciudate, au adus o anume liniște omului, prin îndeplinirea ritualului. Pacea sufletească însă vine întotdeauna de la Cel care a creat sufletul. Ghedeon l-a numit pe Dumnezeu la Ofra „Domnul păcii” (Judecători 6:24), imediat după prima experiență a cunoașterii Lui. Isaia îl vede prin credință și afirmă: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6). Cel mai frumos nume pe care Dumnezeu îl are, în care sunt resursele vieții este de Mântuitor. „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.” (2 Timotei 1:9-10).
„Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23).