„Şi Isus i-a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru…

…Când l-a văzut slujnica, a început iarăşi să spună celor ce stăteau acolo: „Acesta este unul dintre oamenii aceia.” Şi el s-a lepădat din nou. După puţină vreme, cei ce stăteau acolo, au zis iarăşi lui Petru: „Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia; căci eşti Galilean, şi graiul tău seamănă cu al lor.” Atunci el a început să se blesteme şi să se jure: „Nu cunosc pe omul acesta, despre care vorbiţi!” Îndată a cântat cocoşul a doua oară. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: „Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi gândindu-se la acest lucru, a început să plângă.” (Marcu 14:30-31, 69-71)

Noi, avem de multe ori tendința de a judeca. Ne uităm la oamenii din jurul nostru acuzator. Uneori chiar nu ne putem abține de la dojană, și, umilim pe alții în spiritul unei dreptăți imaginate de noi. Ne credem verticali, integri și uităm de multe ori lucruri care ne descalifică ca și mediatorii unei dreptăți și moralități ideale proclamate cu mult devotament. Dar câteodată, ca la Petru, ne cântă și nouă câte un cocoș!

Cine nu cunoaște acest sindrom al pescarului plin de el, care atunci când are oportunitatea de afirmare o face verbal? Faptic însă are multe carențe. Așa suntem și noi. Suntem gata să promitem, să luăm hotărâri care mai de care. Ne afirmăm și ne supraestimăm în public sau în relațiile dintre noi de parcă noi am fii curajoșii cei mai de soi. Dar, câte o „slujnică” cu treburi ne rupe ritmul. Ne prăbușim în fața unei posibile instanțe care ar putea să ne pună în dificultate și alegem ce este mai ieftin: minciuna, trădarea, lașitatea. Prețul îl plătește întotdeauna acuzatul, că noi știm să ne descurcăm. Dar în final ne cântă și nouă cocoșul. Oare cine l-o fi deșteptat pe necuvântător chiar în momentul cânt părea că am scăpat?

Limitată creatură, spunem noi privind disprețuitor spre pasărea pintenată și mândră, cu mersul țanțoș. Nu știe multe lucruri. Știe când se face ziuă să cânte, să se cațere pe dughene cu pieptul scos și să adune în jurul lui toată gloata de ouătoare. Știe să se agite când i se pare ceva dubios și eventual să ciocănească când i se pare că este în capacitate maximă de luptă. De obicei, sfârșitu-i în bucătărie.

Zori zilei, da zorii zilei sunt deșteptătorii acestor creaturi necuvântătoare. Când zorii se ivesc ei cântă. Uneori cântatul lor ne prinde chiar în momentul când încercăm să ne pierdem în întuneric. Poate la granița dintre ascunziș și lumină. De multe ori a cântat câte un cocoș pe care uneori nu am fi vrut să-l auzim. Poate că ar fi mai bine câteodată, pentru noi să tragem perdeaua, să avem dopuri în urechi. Dar fără să știe prea multe, cocoșul își face datoria: cântă. Cântatul lui uneori e ca un bubuit prelung sau sunet profund de trompetă. Petru când l-a auzit s-a deșteptat. S-a trezit întru-n plâns amar al pocăinței. Zorii anunțați de cocoș l-au făcut să se privească și tot ceea ce a crezut despre el până atunci a rămas ca un trecut pe care vroia să-l spele, să-l uite. Nu a putut face asta decât la pieptul celui față de care s-a lepădat.

Astăzi, suntem tentați când auzim „cocoșul” cântând să-i hotărâm soarta: izolarea sau bucătăria. Să nu fim răi. El își face datoria funcție de cât știe, chiar dacă uneori nu realizează cât e de subestimat de minți raționale și evoluate. El anunță zorii zilei. Trâmbițează momentul culminant al trădării față de prietenul pe care îl vezi chinuit, trădat, pe care la-i înșelat spunându-i că orice s-ar întâmpla îi vei fi aproape. Sau poate ai uitat de mult ce ai promis lui Dumnezeu, sau poate soției, soțului, copilului. Sau poate uneori ai uitat de o juruință făcută în taină. Te costă uneori cuvântul dat! Trebuie să te ții de el! Nu tăia cocoșul care îți anunță falimentul! Pocăiește-te ca Petru! Vă doresc să vă cânte cocoșul! Și vă doresc să vă pocăiți! Sărbătoarea aceasta în care tocmai am intrat să ne aducă binecuvântatul eveniment al pocăinței!

Sărbători pline de lumină tuturor și un Hristos întotdeauna viu să vă fie în suflete! Și dacă încă mai avem puțină sănătate, ceva putere și crez în cel ce conduce și susține toate lucrurile, să spunem din inimă (chiar dacă uneori acest lucru va trebui să ne coste!):

HRISTOS A ÎNVIAT!

« 2016 – ANUL FAMILIEI BETEL
„Scoală-te, deci, şi lucrează, şi Domnul să fie cu tine.” (1 Cronici 22:16) »