Potrivit dicționarului explicativ al limbii române politica este definită a fi știinţa şi practica de guvernare a unui stat, sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare etc., în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acţiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne şi externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acţiune. Această ordine statală este evidentă în istorie dar și în timpul bisericii primare, în secolul I. Scriitorii biblici recunoasc acest aspect al guvernării. „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei.” (Luca 3:1)

În contemporaneitate structurile statale sunt animate de coloritul politic, persoanele sau partidele cu influență atât politică, religioasă, economică, istorică, tradițională, zonă geografică, etc. „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care Sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.”(Romani 13:1) Politica este modalitatea în care individul se raportează la sistemul de guvernare, prin implicare, colaborare, activitate, care are ca scop relizarea unor obiective care țin de zona de influență a sistemului politic.

2. Scopul bisericii în raport cu scopurile politicii.

Potrivit lui W. Grudem: „Scopurile bisericii pot fi concretizate în slujirea necondiționată în fața lui Dumnezeu, a credincioșilor și în lucrarea creștină dedicată celor din lume.” Definită concret lista scopurilor include: închinarea, hrănirea credincioșilor, evanghelizarea și compasiunea precum și echilibarea armonioasă a celor trei scopuri amintite. De altfel, lucrarea bisericii trebuie să fie cea pe care Biblia o stabilește. „Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.”(Marcu 16:15) Activitatea bisericii asamblată și privită în contextul așezării ei este nuanțată de diferența de interese vizibilă dintre ea și clasa politică. Chiar dacă biserica nu este separată ca arie geografică de desfășurare de zona clasei politice ea are activitate distinctă. „Biserica nu trebuie concepută în primul rând ca un fenomen sociologic, ci ca o instituție întemeiată în mod divin. În consecință, esența ei nu trebuie determinată printr-o analiză a activității ei, ci din Scriptură.” (Millard J. Erickson, Teologie creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2004, p 903)

Paul Enns prezintă scopul bisericii în două aspecte. „Pot fi descrise două scopuri suprapuse ale bisericii: biserica adunată, slujind trupului, și biserica împrăștiată, slujind lumii.” (Paul Enns, Manual teologic, Editura Casa Cărții, Oradea, 2005, p 367) Intersectarea liniilor de lucru a bisericii cu cea a partidelor politice este evidentă. Ceea ce trebuie să constituie pentru biserică un punct forte al atenției este „esența gustului” transmis.

Raportându-ne la activitățile bisericii și a politicii este absolut remarcabil că cele două, deșii au un teren geografic comun, au scopuri diferite și sfere de lucru distincte. Clasa politică promovează valorile umane pentru a fi puse în pozițiile de interes public, biserica promovează pe Hristos ca și cap al trupului coordonator al celor ce cred în El. Viziunea clasei politice este îndreptată spre a obține puterea raportat la factorul politic, geografic, economic, etc., care poate fi variabilă funcție de timp, context, influențe pe când viziunea bisericii are perspectivă eternă chiar dacă are și obiective imediate. Modaliatea bisericii de a atinge acest scop este bazată pe caracterul moral al lui Dumnezeu care nu se schimbă (Mal. 3:6; Iacov 1:17), ea are la bază obligaţiile morale care izvorăsc din natura Sa. Deci, scopul bisericii este clar diferențiat de sopul politicii, chiar dacă lupta se dă în același teren și timp. „Sfera autorității bisericii este cea a sufletelor oamenilor, în timp ce sfera autorității statului este cea a trupurilor oamenilor.” (Paul Negrut, Biserica și Statul, O interogație asupra modelului „simfoniei” bizantine, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000, p 20)

3. Raportul biserică – stat.

Biblia promovează autoritatea statală responsabilă acceptată. „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care Sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” (Romani 13:1) Privind prin lentilele pauline imaginea structurii sociale realizăm implicarea lui Dumnezeu și în planul de conducere al statului. Ceea ce trebuie distins aici este că ordinea statală este în atenția lui Dumnezeu, care rânduiește oameni și partide pe pozițiile de conducere. „Această ordonare a societății sub autoritatea guvernului este intenția lui Dumnezeu și de aceea credincioșii trebuie să accepte acest fapt și să fie gata să trăiască activ în cadrul unor astfel de structuri de guvernare. Altfel, ei s-ar împotrivi „rânduielii puse de Dumnezeu” (Corneliu Constantineanu, Semnificaţia socială a conceptului de reconciliere în teologia Apostolului Pavel, cu referire specifică la contextul românesc, 2006, p 185)

Privind din prisma bisericii vom încerca să conturăm limita de relaționare și sensul acesteia raportat la pretențiile „dregătoriilor” și scriptură. În decursul istoriei, au existat deseori încercări de dimensionare a relaței, uneori devenind chiar tensionată. Șirul de împărați ai Romei care se autodivinizau pretinzând respectul absolut, „invidia preoților păgâni, deranjați de succesul Evangheliei, nu prevestea nimic bun pentru Biserică. Mulți dintre acești preoți dețineau funcții de conducere în Stat și erau întotdeauna gata să dezlănțuie prigoane împotriva creștinilor.”(Richard Alderson, Primii Creștini, Oradea, Editura Făclia, 2002, p. 36), apoi contextualizând în propria istorie a poporului român, sistemul comunist dornic de control absolut, denotă atât existența unei tensiuni între biserică și stat cât și nevoia de redimensionare a relației. Până unde trebuie împinsă limita unei relații de subordonare decretată de Scriptură?

Asezată fiind în contextul responsabilității unei guvernări, biserica, trebuie sa cunoască legile statului și obligațiunile aferente. Când aceste obligațiuni rămân strict în sfera administrativă a statului, este foarte exact că nu există nici un dubiu că trebuie respectate. Dar există alternativa ca obligațiunile impuse de stat bisericii să depășească această sferă, prin urmare biserica este în fața luării unei decizii. Introducerea idolatrizării șefului de stat (un astfel de exemplu este evident la cultul împăratului la romani precum și în sistemul totalitarist comunist, regimul dictatorial), recunoașterea unor drepturi pentru practicanții unor acte în contradicție cu scriptura și implicit morala creștină (homosexualitatea, eutanasierea, avortul, etc), interzicerea dreptului la liberă exprimare religioasă respectiv promovarea propriei credințe devin motive pentru care biserica este justificată la nesupunere. „Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu;” (Faptele Apostolilor 4:19). „Ca atare, credincioşii trebuie să accepte astfel de structuri şi să fie gata să trăiască în cadrul lor. Ce e important aici e faptul că prezentând „autorităţile” ca instrument divin şi în acest fel făcându-le răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu, Pavel nu ține cont de pretenţia lor de a fi punctul de referinţă absolut şi suprem şi repinge solicitările acestora de supunere totală şi oarbă. În felul acesta, baza teologică puternică a lui Pavel legitimează şi limitează în acelaşi timp autoritatea conducerii.” (Corneliu Constantineanu, Op. Cit., p 205)

Ernst Käsemann conchide studiul său asupra Romani 13 spunând că există o limită la obediența față de guvern, atunci când acesta nu permite creștinului să-și îndeplinească menirea – aceea de a recunoaște și confirma ca autentică domnia lui Hristos în ființa și trăirea sa. El scrie: „Supunerea creștină încetează atunci când slujirea nu mai este posibilă – și numai atunci.” (Ernst Käsemann, “Principles of the Interpretation of Romans 13.” In New Testament Questions of Today, Translated by W. J. Montague, Philadelphia: Fortress Press, 1969, p 214)

4. Creștinul și politica.

Pe baza celor discutate mai sus putem contura o dimensiune a ceea ce numim raportul creștin – politică, modelat funcție de epocă, de încercând să stabilim câteva limite în acest sens.

Prima limită pe care o punem, fără a face vreo interdicție de implicare a creștinului decât un apel la sinceritate și morală creștină este accentul pe scop. În ordinea priorităților, scopul bisericii este absolutul care trebuie promovat în detrimentul absolutului politic. Scopul bisericii, implicit al credinciosului, este promovarea valorilor creștine, slujirea necondiționată în fața lui Dumnezeu, închinarea, hrănirea credincioșilor, evanghelizarea și compasiunea. Toate aceste lucruri credinciosul trebuie să le facă bazat pe caracterul moral al lui Dumnezeu care nu se schimbă (Mal. 3:6; Iacov 1:17), ce are la bază obligaţiile morale care izvorăsc din natura Sa. „Când consimțim să ne coborâm standardele, dăm întotdeauna un pas înapoi și prea adeseori acesta este unul dintre lucrurile implicate în realizarea unui compromis.” (J. Oswald Sanders, Adevăratul lider spiritual, Ed. Discipolul, Cluj- Napoca, 2006, p 177)

Dacă implicarea creștinului în politică depășește acest stagiu este evident că s-a depășit limita scopului declarat al bisericii, absolutul personal a luat locul absolutului divin, deci suntem în afara voinței lui Dumnezeu. Implicit acest fapt afectează caracterul moral al credinciosului.

Al doilea absolut pe care îl fixăm este conturul bisericii în viața societății. Nu se poate vorbii de o biserică politică, o combinare de valori, biserica reprezintă trupul lui Hristos și ea trebuie să promoveze imaginea pe care însuși Hristos a lăsat să fie promovată. „Pentru credincioși biserica reprezintă comunitatea și comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Fiul, în Duhul Sfănt, precum și forma văzută a unei asocieri suprafirești cu Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, întrucât credincioșii alcătuiesc un singur trup al cărui Cap este Hristos, într-o nouă viață, tainică, la care se fac cu adevărat părtași.” (Adrian Gabor, Biserică și stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Editura Bizantină, București, p 8) Acest absolut nu poate fi compromis.

„Şi cel mai important, nimeni nu poate şi nu trebuie să lase neobservate puternicele implicaţii politice ale afirmaţiei că Isus este Domnul care „conduce naţiunile,” o afirmaţie făcută în însăşi capitala Imperiului Roman, al cărui Cezar avea pretenţii similare legate de persoana sa. În exprimarea devotamentului lor total faţă de Hristos ca Domn al lor, ei vor oferi cea mai puternică mărturie în favoarea mesajului şi puterii Evangheliei”. (Corneliu Constantineanu, Op. Cit., p 197)

Concluzie.

Îmbrățisând conceptul absolutismului gradat, am arătat că în relația creștin politică trebuie stabilit valoarea absolutulelor, relația de subordonare a absolutelor și am argumentat principiile înrădăcinate în caracterul moral a lui Dumnezeu. Aceasta este o relație care trebuie ținută în limitele moralei creștine. Supunerea față de guvern este un imperativ absolut atât timp cât rămân valabile limitele moaralei creștine. Implicarea în viața politică a creștinului trebuie dimensionată de scop și efect. Relația dintre absolute, scopul creștinului, scopul bisericii, ordinea statală și Biserică trebuie sa arate sub forma: creștinul se supune bisericii, biserica se supune lui Hristos, Dumnezeu; autoritatea statală este în controlul lui Dumnezeu, deci subordonată.  Relația biserică – stat, creștin – politică se realizează în Hristos, respectând derivatele epresiei „în Hristos”.

Biserica nu poate fi politică, ea are dimensiunea comunității oamenilor în Hristos, Împăratul unei Împărății Spirituale. „Biserica se luptă pentru îndumnezeirea omului.” (Adrian Gabor, Op. Cit., p 8)