Despre familie

Asistăm în era noastră la renaşterea unui păgânism domestic, ce înaintează insistent spre un cult al goliciunii, ruinând familia din interior şi din exterior. Din interior, prin trădarea iubirii şi a sfinţeniei, iar din exterior prin însuşirea unor modele străine. Astfel sub privirea neputincioasă a şcolii şi a Bisericii se trasează coordonatele unei noi civilizaţii – „civilizaţia afrodisiacă”, în contrast frapant cu modelul original biblic care se îndârjeşte să nu dispară. De la scenele pornografice televizate, de la dansurile libidinoase din discoteci, la lecţiile ce se predau în cabinetele de „planificarea familiei”…

   în toate e pus la cale atentatul împotriva castităţii, moralităţii, normalităţii, care sunt cele mai de seamă virtuţi pe care se întemeiază viaţa în sânul familiei şi se afirmă ordinea divină.Toate acestea şi multe altele pe care nu le-ar mai suporta hârtia sau cugetarea omului aşezat dezvăluie hotarele unei omeniri moderne care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu, care a uitat ruşinea dintre oameni şi a încetat să se mai jeneze de ceva. Ceea ce altădată se petrecea în rarele cuibare de desfrâu, astăzi se doreşte să se facă deschis. Degradarea erotică este considerată de Sfântul Apostol Pavel de o gravitate deosebită, o adevărată „taină a fărădelegii” implicată în subminarea valorilor familiei de astăzi. Aş dori să mai amintesc despre avort, care reprezintă plaga vremii noastre, precum lepra în antichitate. La începutul creştinismului trei păcate erau considerate cele mai grave: apostazia, uciderea, şi desfrânarea. Avortul cred că este sinteza celor trei împreună şi poate ceva mai mult. Nici un motiv nu justifică actul criminal al uciderii fătului; cauza fărădelegii nu este alta decât lipsa de iubire maternă şi paternă.

Ar fi o adevărată operă care cred că niciodată nu şi-ar atinge finalitatea să vorbim despre familie şi să descriem ce înseamnă ea. O să reflectăm doar în scurt asupra unor principii fundamentale care cred că în practica zilnică a cuplului familial poate să fie doar un început sau poate un punct de revizuire în sinceritate a modului de relaţionare sau evaluare a posibilului partener de viaţă. Omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), adică pentru a trăi împreună cu semenii săi: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-I facem ajutor potrivit pentru el” (Fac.2,18). Cea dintâi formă a vieţii de obşte este tocmai familia. Pe familie se întemeiază apoi toate celelalte forme de viaţă obştească. Dar familia nu este numai sâmburele din care creşte obştea (societatea) omenească, ci ea este şi cel dintâi aşezământ de creştere morală a omului, neapărat necesar pentru bunăstarea societăţii.

Prima valoare imperios necesară pentru edificarea unei familii este dragostea. Din acest element derivă principiile de relaţionare. Dragostea nu este un vulcan care şi-a declanşat erupţia şi nu mai poate fi controlat! Dragostea este în primul rând o decizie! Decid să iubesc chiar dacă…! Curiozitatea, emoţia, dorinţa de a satisface pornirile trupului (uneori acest lucru generează imprudenţă, nesinceritate, efecte care se resimt în timp, nelinişte, discomfort), intenţia de a poza bine în faţa familiei, prietenilor nu trebuie niciodată confundate cu dragostea! Dragostea este decizia care vine în urma cunoaşterii unei persoane! Două persoane care se iubesc se onorează una pe cealaltă! Din dragoste derivă fericirea, supunerea, răbdarea, părtăşia, consacrarea, credincioşia, slujirea.

Fericirea: un soţ (soţie) care îşi iubeşte soţia (soţul) este fericit (fericită) dacă îşi vede soţul (soţia) fericit (fericită).

Supunerea: unui soţ (soţii) care îşi iubeşte soţia (soţul) nu îi este greu să se supună hotărârilor pe care amândoi le fac.

Răbdarea: în viaţa de familie soţul şi soţia petrec mult timp împreună. Ei îşi descoperă defectele, stângăciile. Răbdarea şi acoperirea acestora este o adevărată demonstraţie de iubire!

Părtăşia: bucuriile, suferinţele, timpul, etc. în viaţa de familie sunt comune soţului şi soţiei.

Consacrarea: planurile de familie şi obiectivele propuse nu sunt doar pentru unul din cei doi. Creşterea familiei, construitul casei, asigurarea venitului în familie este o responsabilitate comună!

Credincioşia: Dumnezeu a rânduit pentru om o singură femeie şi pentru femeie un singur bărbat. Fiecare şi-a ales partenerul sau îl va alege funcţie de principiile lui. Odată ales trebuie să rămână unic (unică). Iubirea adevărată nu înşeală!

Slujirea: lipsa regulată de la Biserică te conduce înspre frecventarea altor locuri. Rugăciunea zilnică evitată te provoacă la alte practici. Lipsa unui timp de citit în Biblie conduce la alte lecturi. Cine iubeşte se roagă pentru persoana iubită!

Responsabilitatea omului căsătorit este să-L cinstească pe Dumnezeu şi să-şi cinstească tovarăşul de viaţă, să-I placă lui Dumnezeu şi să-i placă tovarăşului de viaţă, să se îngrijească de lucrurile lui Dumnezeu şi de lucrurile familiei.

Cât despre mine, Eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

Dumnezeu să ne ajute să ne edificăm familia în baza unor principii divine şi morale corecte!

 

Biserica Penticostală Română BETEL Dublin

 Pastor Petru (Titi) ARON

Natura lui Dumnezeu

În toate eforturile noastre pentru a lărgi şi spiritualiza conceptul uman de Dumnezeu, suntem extrem de defavorizați de capacitatea limitată a minţii umane. Aceasta ne încurcă în eforturile noastre de a zugrăvi valori divine şi de a prezenta semnificaţii spirituale minţii finite şi muritoare a oamenilor.

„Oricât de dificilă ar fi o definiție exactă a supranaturalului și a naturii, aceste definiții sunt esențiale pentru orice rezolvare a problemelor în discuție.ˮ(Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelație și autoritate, Volumul 6, traducere Agnes Dragomir, Editura Cartea Creștină, Oradea, p 11).  „Puțini dintre cei care vorbesc cu ușurință despre supranatural au idee cât este de greu de definit, dar cei care au încercat serios să îl definească știu.ˮ(William Newton Clark, The Christian Doctrine of God, Charles Scribner’s Sons, New York, 1909, pg 339).

  Dumnezeu este persoană.

Numele lui Dumnezeu în ebraică – יהוה și este transliterat de obicei prin Yahwe sau Iehova.

Piatra Mesa (cca. 840 î. C.) este considerată ca cea mai veche folosire a Tetragramei înt-un document nebiblic: Și-am luat vasele lui YHVH și le-am pus înaintea lui Chemos. O altă tăbliță descoperită recent redă numele divin cu literele feniciene YOD, HE, V, HE. (wikipedia).

„Dumnezeu este o persoană, în sensul că El este Dumnezeul care Își dă un nume.[…] Maiestatea și dragostea lui Dumnezeu sunt manifestate în mod clar în numele Sale dar poporului nu-i este dată o înțelegere exhaustivistă a esenței Lui.ˮ(William Dyrness, Teme ale teologiei Vechiului Testament, traducerea Ruben Ologeanu, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2010, p. 46.).

Scriptura prezintă o serie de nume care au o semnificație aparte. Numele compuse subliniază diferența dintre Dumnezeu și om, precum și puterea Sa asupra naturii. El este probabil denumirea semitică și uzuală în cea mai veche formă pentru Dumnezeu. Numele compuse folosite adesea în scriptură sunt: El Șadai-Dumnezeu este înălțat și puternic (Geneza 17:1 și de 40 ori în Iov), El Elion-Dumnezeu cel Preaînalt (Geneza 14:18-19), El Olam-Dumnezeu cel veșnic, îmbătrânit de zile (Geneza 21:33), El Roeh-Dumnezu care vede (Geneza16:13), Elohim (Geneza 1:1), acesta din urmă un plural în ebraică. „Chiar dacă acest plural nu a fost intenționat, probabil, ca o referire la Trinitate, nu putem exclude această asociere.ˮ( William Dyrness, Teme ale teologiei Vechiului Testament, traducerea Ruben Ologeanu, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2010, p. 47)

Numele Yahweh este legat de verbul „a fiˮ. „După vremea lui Moise (Exod 6:3), a devenit numele prin care închinarea lui Israel se deosebește de cea a celorlalte națiuni.

Dumnezeu este perfect și infinit.

Atributele lui Dumnezeu evidențiază o calitate specială a naturii Sale: nu poate fi limitată. Ca un diamant în lumină cu multe feţe, fiecare atribut al lui Dumnezeu străluceşte în afară în balanţă perfectă. Nu există defect în caracterul sau natura lui Dumnezeu. Temporalitatea nelimitată sau eternitatea (Psalm 90.1-2), omnipotența (Ieremia 32.17), omnisciența (Psalm 147.5), omniprezența (Psalm 139.7-12; Ieremia 23.24), înțelepciunea (Neemia 9:20), integritatea (Numeri 23.19; Deutoronom 33.24; Psalm 116.5), imuabilitatea (Maleahi 3.6) sunt caracteristici care Îl fac pe Dumnezeu infinit. Manifestarea sa plină de putere Îl clasează pe Dumnezeu ca fiind ființă personală prin excelență, cu îsușirile cele mai sublime.

Frumusețea etici divine.

Existând fără aportul vreunui factor, ci doar din proprie voiță, Dumnezeu este posesorul libertății absolute (Psalmi 115:3). Frumusețea caracterului Său izvorește din faptul că în virtutea acestei calități Dumnezeu nu voiește și nu face decât ceea ce ce este absolut bine, și cere de la om ca să facă și el tot ce e mai bine. Această calitate este baza Legământului și a întregii religii a Vechiului și Noului Testament. Unită cu libertatea absolută generează sfințenia care-L înobilează. Calitățile lui Dumnezeu sunt inseparabile una de cealată, toate desprinse din dorința de a face tot ce mai bine.

„Toate lucrările lui Dumnezeu arată puterea sa, dar ea nu este niciodată o putere nudă sau arbitrară.ˮ( William Dyrness, Teme ale teologiei Vechiului Testament, traducerea Ruben Ologeanu, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2010, p. 52). Bun (Naum 1.7), milostiv (Psalm 103.3), grațios, fidel (Ieremia 29.11), drept, Dumnezeu guvernează creația în acord cu cunoştinţa şi înţelepciunea Sa infinită. El lasă loc deciziilor libere ale omului şi activităţii împărăţiei lui Satan ca El să poată avea copii testaţi, fii maturi care-L iubesc din inimă. Acesta este scopul Lui. Aceasta explică de ce Dumnezeu permite răul să existe în timpul existent.

 

Revelația vechi-testamentară a generozității răscumpărătoare a lui Dumnezeu anticipează uimitorul concept nou-testamentar al dragostei agape, dragoste revelată pe deplin în Isus Hristos (1 Ioan 4:9-10).

Sa-L cunoastem pe Dumnezeu!

Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis:
 „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, 
să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” 
Marcu 8:34  
Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite și în același timp printre cele mai vechi. El se găsește pictat sau scrijelit în peșterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană și precreștină el a fost un simbol preferat al celților (monezile lor ne stau mărturie). Știm însă cu siguranță că el a fost un simbol legat de divinități odată cu apariția civilizațiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverșilor zei egipteni reprezentați de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele și pereții mormintelor lor.  În antichitate existau mai multe tipuri de cruci.
  Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită și crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea 4 brațe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa. Acest fapt apare și în Sfânta Scriptură, unde Matei 27:37, Marcu 15:26, Luca 23:38 și Ioan 19:19 pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu inițialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).
Nu voi încerca o neapărată abordare a crucii materiale, imagine a creștinismului care conduce la tabloidizarea jertfei Mântuitorului, ci voi încerca o prezentare a crucii simbol al sacrificiului spiritual care caracterizează creștinul devotat. Domnul Hristos a spus că trebuie să ne luăm crucea și să-l urmăm. Acesată afirmație nu se referă la lemnul în sine ci la greutățile întâmpinate în a-L urma! Urmează-mă chiar dacă… !!!
Lepădarea de sine este un lucru care uneori ne vine greu să-l facem. Interpretăm asta uneori chiar ca fiind o depersonalizare, cu toate că mântuitorul nu dorește ca noi să devenim anonimi sau unul din marea mulțime. Noi avem un nume, un caracter, rațiune și sentimente proprii. Isus vrea ca în deplină luciditate să înțelegem exemplul dat de El: a renunțat la poziția lui din slavă, iubind, sacrificându-Se chiar dacă… Lepădarea de sine este puterea de a te apleca în mod voit la cel ce are nevoie de ajutor, de un cuvânt de încurajare, de timpul care să-l petrecem cu el, etc.
Crucea este uneori frumoasă. O facem din aur sau argint, o atârnăm la gât de un lănțișor frumos de aur, pe perete pictată de un pictor iscusit, etc. Diferența e că Isus a așezat-o pe umerii lui. La un moment dat nu a mai putut să o ducă, a căzut și a fost nevoie de un Simon de la Cirena să-I dea ajutor pentru a o urca pâna la locul sacrificiului. Crucea a fost tronul torturii, a fost așezată între tâlhari, în contextul sadic al călăilor, a batjocurilor trecătorilor și a insultelor chiar și a tovarășilor de suferință. Crucea e locul unde păcatele ne-au fost iertate. Se aude și acum peste ani, celebra rugăciune divină plină de dagoste: „Tată iartă-i că nu știu ce fac!” (Luca 23:34) Să iubim crucea, să ne-o amintim cu acel gust amar al suferințelor din care udată cu lacrimi și sânge se înalță tandră și plină de speranță grandiosa iubire. Iubește chiar dacă pentru asta trebuie să suferi! Iubirea este o decizie, chiar dacă…chiar dacă uneori ți se pare că e o cruce.
Modelele societății secolului XXI sunt diverse. Ne alegem modele în funcție de înclinațiile pe care le avem, iar starurile ne transmit prin ceea ce fac și spun punctul final al unui proces de asemănare: hainele, frizurile, vorbele, activitățile, etc. Isus trebuie să fie modelul de urmat al fiecărui creștin. Când el spune urmează-mă vrea ca noi să facem ce El însuși a făcut: a iubit, s-a sacrificat, a renunțat la confortul lui, a fost gata să plătescă orice fel de preț pentru omenire. Ne apropiem de ziua comemorării morții pe cruce a Mântuitorului, de sărbătoarea Invierii Domnului. În aceste momente de mare însemnătate spirituală, să lăsăm pe Isus să ne modeleze, și să învățăm de la El să iubim, să credem în Dumnezeu și plini de credință să ne închinăm Lui, să lăsăm lumina să ne pătrundă în inimi, să fim mai buni, mai iertători, să acceptăm să urmăm pe Isus!
Dumnezeu să ne ajute!
Sărbători binecuvântate, pline de pace, multă dragoste și armonie în familie, prosperitate în toate, bucurie și multă, multă lumina!!!
                                                              Prezbiter Petru (Titi) Aron
                                              Biserica Penticostală Română BETEL Dublin

CRUCEA

Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis:
 „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, 
să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” 
Marcu 8:34  
Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite și în același timp printre cele mai vechi. El se găsește pictat sau scrijelit în peșterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană și precreștină el a fost un simbol preferat al celților (monezile lor ne stau mărturie). Știm însă cu siguranță că el a fost un simbol legat de divinități odată cu apariția civilizațiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverșilor zei egipteni reprezentați de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele și pereții mormintelor lor.  În antichitate existau mai multe tipuri de cruci.
  Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită și crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea 4 brațe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa. Acest fapt apare și în Sfânta Scriptură, unde Matei 27:37, Marcu 15:26, Luca 23:38 și Ioan 19:19 pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu inițialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).
Nu voi încerca o neapărată abordare a crucii materiale, imagine a creștinismului care conduce la tabloidizarea jertfei Mântuitorului, ci voi încerca o prezentare a crucii simbol al sacrificiului spiritual care caracterizează creștinul devotat. Domnul Hristos a spus că trebuie să ne luăm crucea și să-l urmăm. Acesată afirmație nu se referă la lemnul în sine ci la greutățile întâmpinate în a-L urma! Urmează-mă chiar dacă… !!!
Lepădarea de sine este un lucru care uneori ne vine greu să-l facem. Interpretăm asta uneori chiar ca fiind o depersonalizare, cu toate că mântuitorul nu dorește ca noi să devenim anonimi sau unul din marea mulțime. Noi avem un nume, un caracter, rațiune și sentimente proprii. Isus vrea ca în deplină luciditate să înțelegem exemplul dat de El: a renunțat la poziția lui din slavă, iubind, sacrificându-Se chiar dacă… Lepădarea de sine este puterea de a te apleca în mod voit la cel ce are nevoie de ajutor, de un cuvânt de încurajare, de timpul care să-l petrecem cu el, etc.
Crucea este uneori frumoasă. O facem din aur sau argint, o atârnăm la gât de un lănțișor frumos de aur, pe perete pictată de un pictor iscusit, etc. Diferența e că Isus a așezat-o pe umerii lui. La un moment dat nu a mai putut să o ducă, a căzut și a fost nevoie de un Simon de la Cirena să-I dea ajutor pentru a o urca pâna la locul sacrificiului. Crucea a fost tronul torturii, a fost așezată între tâlhari, în contextul sadic al călăilor, a batjocurilor trecătorilor și a insultelor chiar și a tovarășilor de suferință. Crucea e locul unde păcatele ne-au fost iertate. Se aude și acum peste ani, celebra rugăciune divină plină de dagoste: „Tată iartă-i că nu știu ce fac!” (Luca 23:34) Să iubim crucea, să ne-o amintim cu acel gust amar al suferințelor din care udată cu lacrimi și sânge se înalță tandră și plină de speranță grandiosa iubire. Iubește chiar dacă pentru asta trebuie să suferi! Iubirea este o decizie, chiar dacă…chiar dacă uneori ți se pare că e o cruce.
Modelele societății secolului XXI sunt diverse. Ne alegem modele în funcție de înclinațiile pe care le avem, iar starurile ne transmit prin ceea ce fac și spun punctul final al unui proces de asemănare: hainele, frizurile, vorbele, activitățile, etc. Isus trebuie să fie modelul de urmat al fiecărui creștin. Când el spune urmează-mă vrea ca noi să facem ce El însuși a făcut: a iubit, s-a sacrificat, a renunțat la confortul lui, a fost gata să plătescă orice fel de preț pentru omenire. Ne apropiem de ziua comemorării morții pe cruce a Mântuitorului, de sărbătoarea Invierii Domnului. În aceste momente de mare însemnătate spirituală, să lăsăm pe Isus să ne modeleze, și să învățăm de la El să iubim, să credem în Dumnezeu și plini de credință să ne închinăm Lui, să lăsăm lumina să ne pătrundă în inimi, să fim mai buni, mai iertători, să acceptăm să urmăm pe Isus!
Dumnezeu să ne ajute!
Sărbători binecuvântate, pline de pace, multă dragoste și armonie în familie, prosperitate în toate, bucurie și multă, multă lumina!!!
                                                                 Prezbiter Petru (Titi) Aron
                                              Biserica Penticostală Română BETEL Dublin
Top