Un gând despre credinciosul care se botează

Unul dintre lucrurile importante la începutul vieții de credință în Dumnezeu al unui om este botezul în apă. Acesta este un aspect al dimensiunii practice a mărturisirii credinței.

Desigur începutul acesta cu proclamări clare, fundamentate în trăiri reale bazate pe experiență cu Dumnezeu și nu în ultimul rând pe ascultarea de Cuvântul Sfânt scris, aduce în prim planul vieții credinciosului vulnerabilitatea prin faptul că la intersecția dintre lumea spirituală și cea fizică, el este pus în postura de luptător în special pentru a-și păstra condiția de mântuit obținută prin credință și în același timp ca mărturisitor. Prin viața credinciosului mântuit trebuie să fie promovată voia lui Dumnezeu. Voi sunteți epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii.” (2 Corinteni 3:2)

Există întotdeauna un mod principial prin care credinciosul poate să reușească. Elementul fundamental este parteneriatul cu Dumnezeu, accesând aici valoarea Duhului Sfânt, care intră în credincios în momentul nașterii din nou și apoi continuă să influențeze în așa fel încât creșterea spirituală devine o normalitate, dacă prezența Duhului Sfânt este una autentică. Pentru cei care se botează, Duhul Sfânt este indispensabil! (Tit 3.5-8)

Alt aspect principial este fundamentarea în Cuvântul Scris! Hrana sufletului este cultivată în solul inspirației scriptice. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4) Credinciosul fără bază biblică este ușor influențabil.

Un alt aspect: capacitatea de a controla la liber arbitru propria ființă cu toate componentele ei: gânduri, tentații, fapte, etc. Este notabil că viața de credință implică anumite interdicții. Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământești: Sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți”. (Galateni 5:17) Chiar și cele care am vrea noi să fie propulsii pentru spiritualitate și puterea divină nu sunt acceptate. Atunci diavolul L-a dus în Sfânta cetate, L-a pus pe streașina Templului, și I-a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; și ei Te vor lua pe mâni, ca nu cumva să Te lovești cu piciorul de vreo piatră.” „De asemenea este scris” a zis Iisus: „Să nu ispitești pe Domnul, Dumnezeul tău.” (Matei 4:5-6) Dumnezeu vrea ca noi să promovăm modestia. Excelența în intervenții este a lui Dumnezeu și o va face cum și când vrea El!

Ultimul aspect pe care aș vrea să îl punctez este unul care de fapt este un efect al cunoașterii și aprecierii lui Dumnezeu, care de fapt trebuie să devină o constantă: închinarea. Închinarea este modul de viață, este direcțională în raport cu alte persoane, este vital spirituală în raport cu propria persoană, și foarte clar: trebuie adresată lui Dumnezeu fără rezerve sau excepții.. „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4:10)

De fapt, de la botez care este un precedent al mărturisirii publice se declanșează în viața credinciosul un întreg proces al mărturisii. Botezul este evenimentul care trage cortina, ca lumina reflectoarelor să cadă pe credinciosul care proclamă public pe podiumul slujbei publice a bisericii minunea mântuirii. Însă podiumul de data asta nu este locul unui act artistic, ci el face parte din viață! Biserica nu este doar slujba, scena, ea este ființa spirituală și fizică dispersată în societatea seculară și în istorie. Biserica este mărturisitoare, evident credinciosul face parte din ea. Biserica nu este o slujbă, așadar slujba trebuie să fie un segment din viața credinciosului, fără ca acesta să fie o amputare a realității continue a lui, sau invers. Credinciosul nu este un artist! Închinarea și mărturisirea trebuie să fie o continuitate fundamentată în realitate!

Doamne ajută!